Unul dintre sociologii principali ai postmodernismului, Zygmun Bauman, definește contemporaneitatea prin conceptul de lichefiere accelerată.
Se năștea, via această idee, modernitatea lichidă cu impactul ei agresiv ce ajunge până la conștiința fiecăruia.
Aceasta demolează integral nu doar vechile structuri ierarhice de ordonare, cât mai ales răstoarnă orice tip de înțelegere a lumii și pune în loc individualism galopant într-un paradoxal sistem de comunicare global tot mai conformist, mai puțin diferențiat, mai permeabil la forma, decât la conținutul mesajului (post-factualitate și post-adevăr).
Topirea tuturor solidelor ajunge să afecteze ireversibil timpul și spațiul.
Continuumul fizicii relativiste este la rândul său topit, diluat agresiv în instantaneitatea comunicării online, în hipnoza înlocuirii spațiului public cu media virtuale ori în clarobscurul în care este dizolvată linia dintre privat și public ce face astăzi mai cunoscută nuditatea unei domnișoare pe Instagram decât imperativul categoric kantian – disoluția eticii este unul dintre principalele efecte ale lichefierii teoretizate de polonez.
Prăbușirea cadrelor axiologice, dispariția meta-narațiunilor semnificante, măturate de-a valma de torentele noii lichidități fac să nu se mai poată vorbi aproape deloc de etică, o ambiguizează, în locul ei noua modernitate propunând cu un teribil succes un estetic prolix, cu bonificații imediate și cel adesea vizuale (de la mirc de la video-urile TikTok) – homo videns al lui Giovanni Sartori.
Desigur, asistăm și vom asista și la contra-reacții conservatoare pe majoritatea continentelor:
Chiar și aceste contra-reacții nu par decât să edulcoreze vetuste nostalgii etatiste, într-o lume în care statul pierde orice consens axiologic, este în defensivă în sfera publică, devine tot mai incapabil să își asume responsabilități sau să-și respecte promisiunile.
Impotența guvernelor reprezintă poate apogeul insecurității, mai ales când la nivel micro individul e insuficient caracterizat prin atomismul unui Marcuse, ci se definește mai mult prin perisabilitatea conștiinței, prin heteronimii și personas-uri girate virtual (adesea de simple programe sau fabrici de troli) croite și răscroite după conformismele fiecărei bule în care activează.
Prăbușirea încrederii – este diagnosticul pus de Bauman.
Absența reperelor la acest nivel, inclusiv dispariția clasicei dihotomii dreapta-stânga (pe care N. Bobbio, deși o identifică și anunță, încearcă în zadar să o salveze prin solidificarea conceptelor în jurul conceptului de egalitate), sunt încă un efect al lichefierii, încă un hiat în care încrederea se prăvale ireversibil.
În acest context, devine riscant să discutăm despre funcționalitatea și chiar să argumentăm eficacitatea sistemelor de intelligence clasice, menite să asigure într-un cadru integrat o securitate imposibilă.
Pentru a-și păstra funcționalitatea, intelligence-ul însăși este necesar să se redefinească și să devină lichid, să se fluidizeze.
Ori în forma solidificată, strictă și rigidă a serviciilor de informații pare o realizare imposibilă. Convergența lebedelor negre, eșecul planificării descrise de Taleb argumentează și ele pentru organizații flexibile, pentru analistul ajutat de AI la care nu mai primează organizarea, ci creativitatea – un echilibru nou și fragil între euristic și algoritmic, gândire centripetă și centrifugă.
Instrumentele de intelligence nu mai pot fi aplicate structurat, ci utilizate în contexte complet diferite pentru a obține soluții inedite, complet redefinite față de cele de acum câteva decenii. Nu mai poți aplica formulele funcționale până recent, căci dinamica realității e deja o alta. Ca și cum încerci să vorbești în limbaj matematic de numere iraționale când ai la dispoziție doar numele raționale.
Mai mult, instrumente noi trebuie inventate. Aproape fiecare problemă, în zona competitive intelligence-ului, fiecare nevoie a clienților este nespecifică, necesitând soluții inovatoare, instrumente împrumutate din sfere dăunezi complet rupte de cea a intelligence-ului.
SQL e necesar încă pentru prelucrarea datelor, Big Data, însă fără marketing, HR, management, concluziile vor avea un grad mic de operaționalizare, vor satisface prea puțin sau deloc nevoile beneficiarului. În locul soluțiilor și parametrilor clasici ai intelligence-ului par mai funcționale astăzi principiile hidrodinamicii și ale mișcării browniene, în locul cifrelor exacte, statistica și procentele oferă o mai mare funcționalitate, iar acțiunea își pierde orice valoare când așteaptă implacabile certitudini.
Cunoașterea rămâne esențială, însă doar pentru a permite interdisciplinaritatea în absența căreia soluțiile sunt în cel mai bun caz difuze și inutilizabile.
Servicii private de intelligence, uneori de nișă, performează adesea mai bine decât serviciile statului lichefiat, până acolo încât chiar statul ce a creat o agenție teribilă precum Mosad-ul, a înțeles nevoia de a apela la serviciile private și a le integra.
Analiza de intelligence își mută accentul pe actul artistic, de creație pentru a se bucura de succes. Intelligence-ul lichid își face simțită tot mai mult prezența în sfera privată.
Inteligența însăși se redefinește, iar psihologia distinge tot mai accentuat între inteligența cristalizată (skill-uri, experiență, cunoștințe) și inteligența fluidă (capacitatea de a găsi soluții noi la probleme de fiecare dată noi).
Ce forme va îmbrăca mai departe intelligence-ul rămâne de văzut.
Acolo unde stăvilarele nu cad, lichidul erodează cu asiduitate și dizolvă în timp roca. Rămâne o chestiune de timp, într-o lume unde timpul tinde spre instantaneitate gratificatoare, ca intelligence-ul să se redefinească.
